Aș plânge de-aș putea, dar nu mai pot,
M-aș îmbăta dar nu-mi e cu putință,
Mă-ntreb, firește, ce-i de trebuință,
Un om ce-și are propria-i credință,
Sau cel ce își dorește-a fi robot?

Modelele se schimbă tot mai des,
Ce e deja schimbat e în schimbare,
Genii dispar când unora le pare,
Că pun prea multe semne de-ntrebare,
Și-mpiedică al schimbului progres.

Alte idei... un trâmbițat progres
Pe cei mai slabi de înger îi adună,
Se cere tuturor să se supună,
Uitând de cer, de stele și de lună,
Gândul de drumuri după înțeles.

Orice motiv e devansat de plan,
Se pune pe tapet pentru oricine,
Cu grafice în limite de bine,
Printr-o esență-a scopului în sine,
Vizat de nicovală și ciocan.

N-am cum să râd, și n-am nici cum să plâng,
Văd cum esența vieții e ucisă,
Cum spița omenească-i compromisă
De fericirea ce-i mereu promisă
Celor ce cred în jug și în potâng.

Mai rar se uită ochii înspre Cer,
Căci sunt atenți în stânga și în drepta,
Sperând că nevăzută este fapta,
Că țipătul poate s-ascundă șoapta
Când visele, prin neputință, pier.

Urma de pas nu-și are sens de mers,
În față greu s-ar spune că sporește,
Dă înapoi, alt orizont găsește,
Cu-a vântului risipă se-nfrățește,
În căutarea faptului divers.

Mă simt în plus, mă simt neavenit,
Mă simt legat de mâini și de picioare,
Chiar vinovat când spun că totuși doare
Intenția mascată ca eroare,
Și aberantul minus infinit.

Daniel-Dumitru Darie