Cântecul meu
Cândva eram o harpă în mâna bucuriei,
Şi au cântat cu mine doar degete firave,
Eram chezaşul milei şi osul mărturiei,
Pe dorurile crunte, pe frunţile bolnave.
Dar mâinile asprite, prădat-au voioşia,
M-au strâns în palme grele şi mi-au rănit fiorul,
Se rupseră şi coarde, şi lacrimi, şi iubirea,
Iar cântecul de suflet îşi poticnise zborul.
Un an, doi ani, o sută, pătruns de cuie grele,
Pe crucea legii aspre mi-am întrebat fiinţa,
De ce nu pleci în ape,de ce nu pleci în stele,
Căci omul nu cunoaşte ce e recunoştinţa.
Şi mi-am răspuns cu jale şi plin de neputinţă,
O moarte e mai lungă, decât o veşnicie,
Cerând ce nu se poate, jertfiri, recunoştinţă,
La lumea ce nu crede în fie ce-o să fie.
O, nimeni nu se îndură să-şi răscolească visul,
Şi nimeni nu se riscă pe propria trăire,
În egoism se-adună plinirea şi abisul,
Iar cei ce fac acestea, o fac spre mântuire.
Dar cântă, fără coarde şi cântă cum şti bine,
Uitaţi să fie pururi acei ce nu au soartă,
Şi cântecul iubirii, plecat spre ceruri line,
Îl vei găsi odată, când vei bătea la poartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu