,,IERTARE, tuturor acelor care
Ați nimerit pe ”cântărașul” meu
Și m-am făcut vouă judecătoare
Ca și când n-aș fi fost tot om și eu !

Duh de-ndrăzneală și obrăznicie
M-a-mpins, osândă să-mi adun la greu !
În loc să-mi văd de-a mea nimicnicie
Și-n lacrimi să mă scald, mereu, mereu …!

Iertare, că m-am semețit cu gândul
Si-am zis de rău și-am dat din mână…
Jilț de judecător de cer proptindu-l
Ca lutul, vai !… să judece țărână !

Judecător de tină și cenușă
Am ”cântărit dreptate” omenească !
Uitând că dincolo de-a vieții ușă
E Judecata cea Dumnezeiască !

Iertare, că mi-e mintea tribunal
În care-aduc ades noi vinovați,
Măcar că-n suflet n-am codul penal
Și, în final, mai toți sunt achitați !

Iertare, că păcatele eu vi le-am plâns
Uitând pentru-ale mele să jelesc…
Eu și mai multe și mai grele-am strâns
Și pentru toate mult am să plătesc !

Iertare pentru așa o îndrăzneală,
Iertare pentr-așa obrăznicie,
De iad amarnică agoniseală…
Și ușă-nchisă-n veci spre veșnicie ?

Da, nimeni nu m-a pus judecător –
Un vierme nu poate a judeca !
Adâncul păcatului, uit c-am să mor
Și c-am să vin la Judecata TA !!

– Ajută-mi, Doamne, să nu-Ți mai greșesc,
Să văd în om doar ce ai pus Tu bun !
Ajută-mă pe toți să îi iubesc
Fă-mi sufletul o iesle, de Crăciun !,,