Tu, Doamne, știi prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simțire,
Știind că mult prea rar ne sunt totuna.

Și nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viața,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheața
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns și nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâșietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Așa, de-ai vrut, tristețea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferință,
Am fost convins, în vorbă și conștiință,
Că vrei să-mi fie toate înțelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aș fi băut încet și pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ți cer, știi bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ți face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire. 

Daniel-Dumitru Darie