La multi ani!

Multa bucurie, liniste, constientizare, urcare, acceptare, iubire si multa sustinere din partea lui Dumnezeu.

La  multi ani!

Te trece Iisus

Te trece Iisus

Te trece Iisus și prin școala răbdării
Să vadă de poți suferi pe nedrept,
Să vadă ce faci când durerea trădării
Și vorbele grele te-apasă în piept.

Te trece Iisus prin momente cumplite
Cu lacrimi amare și răni și-ntristări;
Te trece prin clipe și stări neîmplinite
Ce-n tine ridică mulțimi de-ntrebări.

Te trece Iisus și prin școala iertării
Să vadă de poți ca să ierți pe vrăjmași;
Pe cruce în chinuri, sub valul ocării
Rugase pe Tatăl să-i ierte pe-ostași.

Te trece Iisus și prin școala smeririi
Să-ți vadă purtarea când ești umilit,
Să-ți vadă tăcerea și harul iubirii
Pe care-l arăți celui ce ți-a greșit.

Te trece Iisus prin necazuri, probleme,
Să-ți vadă credința în ceasul cel greu;
L-auzi cum îți spune duios: „Nu te teme,
Căci Eu sunt cu tine în toate mereu.”?

Chiar dacă adesea în greul vieții
Tu nu poți pricepe al luptelor rost,
Curând s-or ivi zorile Dimineții
Și-atuncea vei spune: “Ce bine c-au fost!”

Cărarea spre Rai e o școală, creștine,
Prin care Iisus te cioplește frumos
Ca-n Cer, în Cetatea splendorii divine
Să poți străluci minunat, glorios

Nastere, copilarie, tinerete...

Venim pe lume asemeni Lui, a-i spune ca nu Ingere, este adevarat, nu, dar totusi venim ingerasi si noi in lumea asta grea.
Copilaria trece aidoma vantului care sufla tot din spate simti, si daca vine din fata si te tranteste nu vei sti niciodata ce te-a trantit, te ridici si pornesti mai departe.
Lasa urme uneori care iti raman restul vietii, si care pe tot parcursul vietii le simti urmarile.
De fiecare data de Craciun incercam sa ne renastem asemeni Lui Iisus, ne-am nascut in fiecare an altfel si in fiecare an incercam alta si alta cale pentru a ne asemana.
Renastere in iubirea
, dragostea, puterea si in credinta ca putem mai mult. Da, antrenindu-ne in toate ale craciunului, spirituale vorbesc, credem ca putem si...pornim la drum.
Azi se sarbatoreste Fecioara, Fecioara Maicuta ce isi invata pruncii sa manince, umble, sa calatoreasca pe acest taram al vietii si greutatilor umane ca apoi maine sa se poata bucura de Slava fiului Sau.
Maicuta Sfanta sa ne tina de manuta, Fiul Sau prea dulce sa ne tina in bratele Sale ca toate sa le simtim ca la nastere, cu inima de ingeras si putere din puterea lor sa primim pentru toate cele trecatoare.

Sarbatori cu pace, bucurie si daruire sa ne daruiasca Dumnezeu!

Timp frumos ai spune, prevestitor de zile bune sau din contra ,,boala in oase,, cum spun batranii.
Este si una si cealalta, greu pentru sanatatea subreda a celor mai varstnici, si o deschidere a sufletelor cu vremea de afara, caci s-a scurs repede si acest post, si suntem in ajun de Craciun, ceea ce nu ti-ai da seama dupa vreme.
Apoi vremea este asa cum o ingaduie Dumnezeu, caci de multe ori este influentata si de om.
Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca ce crede ca avem nevoie pentru a depasi starile sufletului uman, a ne ajuta in deosebirea binelui dat de cel cerut si a ne apropia mai mult de cele ale Sale.
Atatea schimburi de urari si daruire de stari sufletesti cate azi nu am avut de cand lucrez in comert. Daca Dumnezeu ne-a ascultat inimile si sufletele azi, sinceritatea si daruirea oamenilor sarbatorile si anul care urmeaza o sa fie o binecuvantare a cerului asupra noastra.
Rog pe Bunul Dumnezeu pentru binele, fericirea, sanatatea si implinirea a tot ce va doriti. Bunul Dumnezeu sa coboare in inimi, suflete si cutele ramase de suferintele vietii sa le imprastie, Timpul frumos de afara sa fie un leac si nu o boala pentru noi, viata sa ne fie datatoare de bucurie si putere a trece si implini ceea ce Dumnezeu ne va cere.
Sarbatori cu pace si bucurie!

Lumina si pacea lui Dumnezeu sa coboare in inimile noastre!

Mai avem putin si cu ajutorul lui Dumnezeu il vom primii din nou pe pruncul Iisus in casele, sufletele si inimile noastre.
Suntem mai buni ca anul trecut? Am iertat, am acceptat, am ajutat, am insotit mai mult pe cale pe semenii nostri? La fiecare ii raspunde Dumnezeu, constiinta si sufletul sau in parte.
Este o perioada grea, in care incercarile vin din nou peste oameni, uneori ca testare a credintei lor iar alteori ca urmare a greselilor lor.
Ca tara suntem ceea ce suntem, ne reprezinta ceea ce suntem sau uneori ai crede ca vibratiile si lucrarea celor''mai mari'' are influenta asupra maselor de oameni care nu stiu si nu pot constientiza, decat sa mearga cu un val anume care si cum ii prinde, si apoi asteapta cu sufletul la gura minuni.
Da, Dumnezeu stie si contabilizeaza tot, iar la sfarsit fiecare va raspunde pentru faptele sale in fata Sa, a Marelui Judecator. Noua ne ramane a judeca mai putin, a starui mai mult dupa faptele cele placute Tatalui, a darui inima si din inima si a ne schimba cu fiecare respiratie atitudinea si viata.
Lumina si pacea lui Dumnezeu sa salasluiasca in inimile noastre, sa ne ajute a trece valurile acestei vieti si a ne darui binelui si fratilor sai!
Doamne ajuta!

Daruirea o iresponsabilitate, oare, in zilele noastre?

Stiu ca vi se intampla si voua, multora dintre voi, sa va intrebati, desi in maretia dumnezeirii Sale, Iisus, totusi ca om pasea in multime asemeni noua, multora dintre noi, cu pieptul dezgolit si plin poate doar de bunatatea, sinceritatea, iubirea si dragostea pentru om. El, a facut asa, stim asta, dar nu putem uita puterea ce salasluia in El. Dar noi, noi cei mici, intr-o lume atat de tulbure si involburata suntem oare iresponsabili a ne darui lumii, doar asa, cu toata aceasta samanta pastrata in noi de la inceputuri. Cateodata, simt ca am obosit, vazand atata rautate, atata ranchiuna, atata indiferenta si atat de multa nesinceritate pusa in lumea de azi.
Si totusi, gasesti puterea in fiecare zi, din nou, si din nou, iar si iar, de a te trezi cu aceeasi speranta, acelasi zambet, aceeasi daruire, aceleasi trasaturi ce ieri parca iti storsesera tot din tine.
Se spune ca vezi lumea asa cum esti tu, da, s-ar putea si asta, dar oare sa fie daruirea iresponsabilitatea omului de azi?

Diferenta intre ''buna ziua'' si ''bunaaa ziuuaaa''!

Ma gandeam azi la diferenta dintre modul a ne adresa unii altora. Diferenta dintre un ''buna ziua'' sec, dur sau chiar cuvincios, si ''buuunaa ziuuaaa'', si un zambet cu gura pana la urechi unde simti ca odata cu el ai primit si o parte din inima celui ce te saluta.
Azi o doamna in varsta mi-a dat subiectul acesta, desi in varsta, singura, cu o mana stanga care nu si-o poate ridica, cu o carje pe care isi sprijina piciorul stang, mi-a spus zambind ,,cand traia sotul meu, mereu ma intreba daca stiu saluta cu ,,buna ziua,, caci mereu spuneam ''buuunaa ziiuuuaa'', acum am ramas singura, ma deplasez greu dar zambetul si acelasi salut a ramas cu mine o viata, tot la fel trece viata si daca suntem acri si daca incercam sa ne indulcim viata, spuse ea. M-a lasat zambindu-i in urma , cum de altfel fac si eu toata ziua chiar daca uneori spinii imi strapung inima.
Tu cum saluti? ''Buna ziua'' sau ''buuunaaa ziiiuuuaaa''?
Va doresc zambete pe chip si daca se poate si in inima, acolo unde salasluieste DRAGUL NOSTRU IISUS!

Duminica frumoasa!

Frumoasa si binecuvantata noastra tara!

Bine v-am regasit dupa o lunga perioada de timp, si asta din cauza nedefinirii a ceva constant in viata mea. Acum am vizitat pentru prima data Moldova, Bucovina de fapt, Suceava, si desigur cum banuiti vizitarea catorva Manastiri ortodoxe. Dar nu neaparat despre Manastiri as vrea sa scriu, ele sunt o binecuvantare pentru pamant, dar dupa umila, mult prea umila mea parere, sunt o binecuvantare pamantului chiar daca esti la distanta de ele si deci si binecuvantarea ta, atata timp cat crezi in salasluirea Duhului Sfant in ele, si de acolo raspandindu-se pe pamant. Nu pot si nu stiu eu spune cum se intampla, doar asta simt eu, binecuvantarea vine din cer de la Tatal, noi trebuie sa fim doar vrednici pentru a-l inmagazina in frumosul nostru templu, dar acolo salasluieste mult Duh Sfant.
Dar acolo in Moldova totul este binecuvantat si ramas sub amprenta scumpa a lui Dumnezeu. Te miri vazand atata curatenie, fiecare varf de deal, de munte cosit, curatat si pregatit pentru noile daruri ale cerului. Pentru mine a fost doar o reamintire a ceea ce pastram in mine din anii cresterii mele, am crescut intr-o astfel de zona, in care salasluia mana lui Dumnezeu. Daca cred ca o face si acum? Desigur, dar nu ii mai face omul atat cinste, de cosit se coseste cu greu(nu prea are cine), cand se coseste si se face fanul i se da de multe ori foc, caci ori nu are omul ce face cu el, ori nu l-a uscat cum trebuie, ierbicidele sunt la ordinea zilei, parca le-ai da apa la recolte, pana si straturile cu legume se ierbicideaza, si multe altele ale noastre avansari ale tehnologiei in lume, si a lumii in tehnologie.
Da, apoi aici in Moldova, de o frumusete aparte mi s-au parut gardurile  joase, nu vrea omul a se ascunde dupa un gard, ascunzandu-se de fapt de el insusi.
Muntii, lucrarea formidabila a lui Dumnezeu, te uiti si nu iti vine sa crezi,, doar cunoscandu-l pe Dumnezeu te dezmeticesti si te opresti in a te intreba.
Apoi a vorbi despre Manastiri mai mult de cat am spus nu isi are rostul, sa vorbesti de Stefan Cel Mare, cum se simte atotputernicia lui la Putna, cum si acum iti da un ghiont spre a merge mai departe, a incerca urcarea muntelui vietii.
Da, asa este, care a-ti fost stiti asta. Manastirile de maicute sunt mai mangaietoare, Voronetul, Sucevita, Moldovita, acolo simti totul mai bland, mai incet, timpul parca se opreste in loc si vrea sa te retina si pe tine in loc, spre incetinirea zborului spre a lumestilor lucruri. Da, frumoasa tara noastra! Se spune mult prea des asta, dar asa este, acolo chiar iti vine sa repeti asta la nesfarsit, si iti mai vine sa spui,,Binecuvantata si Sfanta tara ce-ti facura-m!''
Dumnezeu sa ne ajute a merge spre Imparatia Sa, si legaturile  ce ni le punem singuri ca piedici in calea catre cer sa ni le desfaca, caci slabi suntem si neputinciosi!
Doamne ajuta!

Dumnezeu este TOT!

Am avut o saptamana luminata frumoasa cu intelesuri si fara, cu sarbatori care ne-au luminat viata, sufletul, cu informatii si daruiri, cu dragoste, iubire si fascinatie a vietii, cu greu, usor si toate restul la un loc. Viata!
Cele mai grele sunt cele legate de respingerea ideii de a-l cunoaste pe Dumnezeu, idea de a te supune tu unor legi legate de Creatie insasi, legate de tot ce ne tine intr-o conlucrare si armonie a dulcetii lui Dumnezeu.
Nu pot sa nu ma intreb daca omul insasi se duce pe drumul de intoarcere de la Dumnezeu, mereu si mereu, sau sunt persoane binevoitoare aici pe pamant care se joaca cu mintea omului, si nu-l lasa sa vada ce este de vazut, putin, atat cat reusim sa vedem fiecare din binecuvantarea omului de catre Dumnezeu.
Da, cine stie, are Dumnezeu un plan cu fiecare, dar sa nu uitam a-l lasa sa si-l desfasoare in noi.
Sa daruiasca si sa dezlege  Dumnezeu ochii tuturor celor legati, sa dezlege si sa lumineze sufletele cele tinute de cel rau, sa daruiasca lumii darul cel mai de pret ce il poate primi un suflet, de a-l recunoaste pe Dumnezeu si intreaga Sa lucrare.
Dumnezeu sa ne binecuvanteze viata si calea, si mereu, mereu sa duca spre Inaltul Sau pasii nostri!
Doamne ajuta!

Hristos a inviat!

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns sa praznuim Sfintele Pasti si anul acesta.
Sa ramanem cu mintea la jertfa Domnului Iisus, sa primim Lumina Sa Vesnica, sa ne scaldam in Lumina Sa ca si noi sa putem pasii pe urmele Sale!
Dumnezeu sa ne binecuvanteze!
HRISTOS A INVIAT!

Saptamana patimilor

Nu stiu eu a spune multe despre saptamana asta, care pentru multi este o continua saptamana a patimilor, Dumnezeu ne-a daruit si  asemenea oameni pe pamant pentru a-l ajuta pe el, pamantul, sau pentru a-l ajuta pe El Dumnezeu a trage pamantul  spre cer.
Dar ceea ce ne caracterizeaza pe noi, ortodocsii, este o indiferenta si o creere de catre noi al propriului Dumnezeu, care credem noi este asemeni gandirii noastre.
Cand am nascut cel de-al treilea copil mare imi era supararea la intrebarea, ;;esti pocaita? de ce mai faci copii?''. In religia ortodoxa sa crezi a fi ingaduit avortul, sau tu ortodox sa nu ai atata binecuvantare de sus a primii tot ce ti se da?
Ziua de azi mi-a adus alta surpriza, sa nu cunoastem noi, ortodocsii, pildele lui Iisus, pilda cu fecioarele, femei la varsta a treia sa nu stii nimic de Domnul nostru Iisus ce ne transmite prin Evanghelii, ce ne transmite in inimile noastre. Spui, ''am eu credinta mea, nu am nevoie de biserica'', da asa o fi pentru cei inaintati pe cale, dar pentru cei care stim si cunoastem asa putin... .
Ortodocsi cu numele, crestini cu numele nu are nevoie Iisus, fatarnicie este a numi asa si a nu depune minim de efort a intelege viata si patimirea Domnului nostru  Iisus Hristos pentru a-i fi alaturi in Raiul ceresc.
Nu spun cu asta de secte ca sunt altfel au si ei fatarniciile lor care si le stiu ei foarte bine, dar viata lui Iisus si Biblia le cunosc.
Ce asteptam? Sarbatori, pentru a sarbatorii? Ce? Pe cine? Pe cine  primim in casa sufletului nostru? Ce a facut El saptamana asta pentru noi? Cu cata durere a urcat dealul? Stiind ca vom intelege atat de putin? Stiind ca inca ii vom bate cuie, si unde nu i-au batut atunci, stiind ca il vom vinde in continuare pe un statut mai bun in societate, pentru un galben mai mult la salar sau din alta parte, pentru o mancare delicioasa, o bautura ametitoare, si multe altele pamantesti.
Stia, stia toate, de aceea ii curgeau lacrimile siroaie, de raul ce-l stia pe pamant.
Daca durerea si surprinderea mea este asa de mare, a LUI?  A Lui este durerea si mai mare.
Dumnezeu sa ne daruiasca ulei in candele pentru a ne astepta Mirele!
Doamne ajuta neputintei noastre si calauzeste-ne pasii!

Duminica Floriilor

Ne vedem in duminica Floriilor, o zi de bucurie oarecum, dar si de meditatie, caci mai ramane saptamana cea mai grea a trairilor duhovnicesti din acest post.

Fiecare an este ca o zi, in care toate le reluam la fel ca si in anul precedent, o zi in care Dumnezeu iti mai da o sansa de a mai da roade, daca te uiti in urma poti sa vezi roadele sau dimpotriva stricaciunea vietii tale, si poti sa realizezi singur ,,risipa,, pe care Dumnezeu a facut-o cu noi. Dar nu este o risipa niciodata, Dumnezeu ne iubeste asa de mult si ne da mereu sansa reasezarii pe spirala si treptele urcarii spre cer. Le folosim noi oare?

O zi de Florii binecuvantata va doresc, o saptamana a patimilor inteleasa de noi sa dea Dumnezeu, dar ma tem ca nu, nu o sa fie asa, nebunia dupa cele lumesti si de trebuinta omului o sa fie la fel ca in fiecare an.

Dar in alergatura caracteristica omului Dumnezeu sa trimita cate o steluta de binecuvantare si tresarire a noastra spre Ierusalimul Ceresc, spre a-i vedea suferinta si intelege patimirea pentru noi, si a intelege ca nu a facut asta pentru ca noi azi sa traim si sa credem in mocirla vietii acesteia.

Dumnezeu sa ne ajute!

 

Bunatatea, un fel de a fi sau un mod de implinire sufleteasca?

Una dintre zbaterile mele zilele acestea a fost o intrebare pusa in legatura cu bunatatea.  Am o stare de a fi buna cand ma vad pusa in fata oamenilor care nu o pot controla, chiar daca ceva am avut pe suflet, chiar daca stiu ca lucrurile acasa nu merg bine, chiar daca...ar fi multe incercari, cand ma vad in fata oamenilor am uitat tot, toate au disparut si ma conectez la starea lor. Traiesc problemele lor, bucuriile lor, fericirea lor, bunatatea si din pacate si rautatea lor. Si sper ca in orice persoana intalnita sa dainuie in ea samanta lui Dumnezeu, sa razbata printre buruienile problemelor zilnice si starii lui, sa inteleaga ca starea prin care trece este doar una de iluzie si ca cea reala se afla in el, adanc si trebuie sa o scoata la suprafata. Mi s-a intamplat un lucru saptamana asta care nu stiu daca l-am gestionat dupa legea care trebuia. Pentru mine cersetorii sunt inca o enigma, si de multe ori nu stiu cum sa procedez. De multe ori am fost pusa in postura asta, si inca ma intreb... . Am tot dat unei mamici cu un bebelus mancare, eram fericita ca nu imi cerea bani, pentru ca acolo e si mai grav. Intr-o zi mi-a cerut  cinci lei spunand ca mi-i inapoiaza cand ii face. Nu a revenit cu ei, nici fara ei, si o vreme nu a mai trecut pe acolo, apoi cand a venit mi-a spus ca a luat doua paini la copiii de acasa(avand noua spunea ea), multumindu-mi si cu rugaciunile bine stiute de oricine. Imi mai cere cinci tot 

pentru paine spunea, stau in cumpana, ma intreb daca e bine sau nu, ii dau pana la urma. Revine la cateva zile rugandu-ma sa-i dau zece ca mi-i inapoiaza in cateva ore, sigur, si..., atunci i-am dat fara sa stau pe ganduri, asteptand ora amiezii asa cum astepti un dar de valoare, sperand din suflet sa nu raneasca din nou inima mea. Nu, nu a venit, nu stiu daca credeti ma durea asa cum te doare de orice om drag apropiat, nu pentru valoarea banului cat pentru a faptei. Cand am revazut-o as fi vrut sa o pot privi, si sa-i pot spune ca o iert, nu a fost asa, nu am urat-o doar m-am desprins, m-am desprins usor, refuzand sa o mai ajut cu bani. Cum ai putea sti cum este bine, cum ai putea intelege cum si de la noi au asa de multi oameni asteptari a promisiunilor noastre care nu le-am putut onora, sau care la un moment dat le-am abandonat crezand ca nu ni se mai potrivesc? Sau poate chiar din cauza asta trecem prin anumite experiente pentru a intelege prin ce trec cei apropiati noua din cauza noastra. 

De aceea de multe ori nu stii daca bunatatea este un fel de a fi sau un mod de implinire sufleteasca falsa sau reala, depinde de sufletul fiecaruia. 

Bunatatea dupa natura noastra este un fel de a fi, daca urmam Calea, Adevarul si Viata celui ce in schimbul otetului ne da apa vietii, in schimbul cuielor ne da mangaierea, in schimbul scuiparii ne da curatia, in scimbul defaimarii ne da preamarirea, in schimbul coroanei de spini ne da iertarea care sa o impartasim si noi semenilor nostri.

Doamne ajuta-ne si ne calauzeste pe cale!

Da-mi Doamne din puterea Ta!

Da-mi Doamne si mie din puterea Ta, de a indura ce nu credeam vreodata a fi de neindurat, primirea de catre oameni a mici mele daruiri,

Cum ai venit Tu Doamne la noi, si noi nimic nu am inteles, cum ni te-ai daruit si noi nu te-am primit, cum apoi te-ai jertfit pentru noi, si noi nici asa nu am inteles nimic, nimic Doamne.

Da-mi si mie din putertea Ta de a accepta si indura!

Da-mi si mie din smerenia si iubire Ta! Da-mi putere sa iubesc ca Tine si sa nu o mai spun la nimeni niciodata, caci daca sufletul meu nu le vorbeste cum le-ar putea vorbi cuvintele?

Da-mi Doamne lacrimi cu care sa ud perna in fiecare seara, sa plang pentru pacatele si neputinta mea!

Ajuta-ma sa cunosc voia Ta, si sa ma supun ei!

Iti multumesc Tata Ceresc pentru toate!

Primavara

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul  ne e data la inceput de primavara anul asta, la inceputul postului, ca o reinoire a omului. Dar poate fi rugaciune si pentru cei care nu au inceput de post, este o rugaciune scurta cu un inteles ''lung'. La ortodocsi este insotita de matanii, poate si la catolici, spre rusinea mea nu stiu nimic despre asta.
Iata o descriere si o interpretare a rugaciunii.

OLIVER CLEMENT

RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL

DOAMNE  si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe [deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.] 
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, Împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.

Doamne si Stãpânul vietii mele

"Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".
Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".
Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.

Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

"Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.
Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.
Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.
Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.
De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.
Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?
În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.
Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.
De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.

În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.

"Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.
Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.
Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.
"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.
Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj dinPrimul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).
Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.
"Rãbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:
"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".
Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.
Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione,Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.
Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).
Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!

Amin

Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.

"A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.

"A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.
Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.
Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni:Tatăl nostru, Rugãciunea Împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul 
Aparitie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia

---